Quantum Theory: Gears of War-ul omului sarac! [REVIEW]

Cuvant Inainte: Tecmo! Pune mana si fa jocuri pentru Asia, nu pentru Occident. Clar talentul tauputea fi folosit mai constructiv in alta parte!

Cand Quantum Theory a fost anuntat initial în 2008, nu a fost exact intampinat cu surle si trambite de catre gameri. Unii l-au numit o încercare precara de a copia Gears of War, în timp ce altii se intrebau daca Tecmo ar putea creea un shooter macar similar cu acesta, mai ales ca s-au facut cunoscuti pe piata pentru un alt fel de tipuri de joc precum Beat them up sau J-RPG-uri. În ciuda lipsei de sprijin din partea publicului, Tecmo a continuat dezvoltarea lui Quantum Theory, ba mai mult, l-a transformat dintr-o exclusivitate pentru PS3, intr-un joc multi-platform, ruland astfel atat pe Xbox 360, cat si pe PS3. Evident, asa cum multi s-au asteptat, Quantum Theory a amputat parti majore din mecanica de joc din Gears of War si le-a folosit in propia creatie. Totusi, a judeca un joc doar pentru ca are similaritati cu alte titluri nu este un criteriu bun de comparatie, dar in momentul in care imprumuti mecanici de joc si acestea functioneaza precum o gaina fara cap, atunci avem o problema.

Plasat in secolul 24, jocul prezinta o omenire in pragul disparitiei, la ceva secole distanta dupa un mare razboi. Aproape toti supravietuitorii s-au adunat si au inceput sa formeze colonii , iar odata cu trecerea timpului o serie de turnuri au inceput sa apara de nicaieri in locul oraselor abandonate. Evident ca omul nu a fost deloc curios, uitandu-se cu mirare la edificiile ce apareau din fundul pamantului, doar pentru a realiza ca acele turnulete erau nimic altceva decat cel mai prost semn cu putinta pe care l-au intalnit pana atunci. De cum au inceput sa apara pe suprafata Pamantului, oamenii au inceput sa se certe intre ei, sa comita crime oribile, ba mai mult, mutatii genetice au fost semnalate. Intra apoi in scena Syd, un mercenar care in acest joc are o singura motivatie, care nu este explicata de absolut nimic, aceasta fiind sa distruga cat mai multe turnuri cu putinta. De ce vrea sa faca asta, care e problema cu acest Syd, cum si de unde a aparut, sunt amanunte care le-au scapat scenaristilor. Pur si simplu povestea sare de la un punct la altul fara sa explice prea mult, asta ca sa nu subliniez ca incepe cu sfarsitul si dupa continua frivol de parca ar trebui sa intelegem ca de fapt cinematicul de la inceputul jocului este un flash back al evenimentelor care urmeaza sa se intample.

Premisa jocului pleaca de la o substanta ce isi are originile in turnurile cu pricina, numita Diablos, aceasta transformand tot ce intalneste in zombii fara creier. Evident ca eroul nostru nu face mari diferente intre inamic si aliat, considerand sacrificiile un rau necesar, tragand in cam tot ce misca pe campul de lupta, dupa zicala “ Scopul scuza mijloacele”. Iar ca dezastrul sa fie si asistat, acesta este ajutat de catre o pisica cu intelect limitat numita Felina, care, are cam tot atatea probleme cat protagonistul nostru. Cum am spus si mai devreme, naratiunea nu este punctul forte al acestui titlu. Ca sa poti intelege ceva din poveste iti trebuie un carnetel cu notite in care sa notezi tot ce se intampla, aceasta sarind de la un subiect la altul, introducand flash-back-uri jucabile si ceea ce este mai rau, lipsa de continuitate poate debusola orice jucator experiementat. Am jucat pana acum shootere asiatice, si pot spune ca au acea tenta de abstract in poveste si ceva substrat, dar aici acest lucru nu se aplica. Daca ai intors capul doua secunde a zburat o particica de informatie vitala. Sfatul meu, nu luati in seama povestea, nu are sens. Mai bine concentrati-va pe gameplay… o sa aveti nevoie!

Quantum Theory ar putea fi numit fratiorul mai mic al lui Gears of War. Doar ca acesta sufera de o forma severa de cretinism. Jocul te introduce intr-un mediu semi-organic, in care trebuie sa iti croiesti drum acesta fiind in continua miscare. Turnul, pe care trebuie sa il distrugi, seamana mai mult cu interiorul unui mosntru decat cu ceva cu care e posibil sa te fi intalnit pana acum. Tot timpul curge ceva pe pereti, ceva se misca in fundal. Nu este neaparat rau, avand in vedere ca majoritatea gameplay-ului reprezinta un 3rd persson shooter de coridor, in care alegerile tale sunt limitate la: zbori scafarlia la cutare carcalac sau troznesti in bot cutare ciuborg. Ca tot venii vorba de inamici, aici jocul are o problema. Sunt prea putini. Daca e sa numaram pe degete cati monstruleti infrunti in joc, numaratoarea se opreste la cinci. Nu am intalnit o variatie prea mare de oponenti virtuali, si pot spune cu mana pe inima ca sunt si prosti ca noaptea. Acestia au un tipar pe care il urmaresc de la inceputul pana la sfarsitul jocului, dupa cum urmeaza: Te vad, trag, se ascund, mor.  Iar daca ajungi langa ei, mai bine le descarci un incarcator in carcasa decat sa incerci sa ii lovesti. Atacurile corp la corp sunt groaznice. Nu am intalnit un joc cu astfel de sistem de lupta si sincer sper sa nu se mai intample. In momentul in care incerci sa executi un inamic cu ajutorul unui asemenea atac, Syd o sa loveasca absolut orice altceva decat adversarul, abia dupa patru sau cinci incercari reusind sa ii dea una in pifometru.

Nici selectia de arme nu este prea grozava. Syd, are un fel de Lancer din Gears of War, fara drujba, in care poate incorpora alte patru arme. Este o mecanica interesanta de joc, dar diversitatea armelor nu il ajuta cu nimic. Nu prea ai de unde sa alegi, fiind cam greu sa te decizi intre doua mitraliere care trag la fel, dar arata diferit, si un shotgun care face la fel de mult damage ca un pistol. Unde mai pui ca este o incercare in sine sa iti nimeresti adversarii. Controlul este groaznic. Mecanica este similara cu cea din Gears of War, fiind la baza un cover-based shooter, dar intre jocul celor de la Epic si abominatia asta sunt diferente mari. Nu numai ca trebuie sa te rogi la toti zeii la care te inchini pentru a nimeri ceva, dar tinta se misca de parca a fost implementata de pe PS1, fiind aproape imposibil sa o nimeresti. Nu ma plang ca nu exista sistemul Snap on Target, dar este ingrozitor de greu sa nimeresti ceva atunci cand crossair-ul se misca pe ecran de parca are Parkinson. Bine macar ca boss-ii din joc sunt mari, altfel sansele tale de a nimeri ceva sunt egale cu zero, mai ales ca mobilitatea lui Syd este comparabila cu cea a unui suferind de scleroza.

Terenul in continua miscare ofera totusi ceva diversitate cand vine vorba de provocari, aici jucatorul fiind nevoit sa fie atent la ceea ce se intampla in jurul lui, nu numai la adversari. Sunt secvente in care aluneci pe un bolovan, moment in care jocul este on rail, si altele in care trebuie sa rezolvi si ceva puzzle-uri. Totusi, ceea ce mi-a placut laacest mediu, este incercarea, cel putin impiedicata a celor de la Tecmo, de a se detasa de Gears of War, chiar daca aceasta este una doar de fatada. Spun asta pentru ca nimic nu merge cum ar trebui sa mearga. Sistemul de cover este greoi si contra intuitiv, daca doresti sa te ascunzi dupa un obstacol, acesta interpretand ca doresti sa sari, sau mai ciudat este ca inamicii apar din neant… la propiu. Acestia apar din textura precum agentii din Matrix. Nu odata mi-au dat ochilor sa vad inamici care se materializeaza din nimic sau apar din spatele texturilor solide, fiind cam greu sa imi imaginez unde se ascundeau in turn. In fine, poate imi pun prea multe intrebari pentru un joc mediocru.

Singura gratie a acestui joc este Felina. Si nu, nu pentru ca este o aparitie placuta, ci pentru ca este acolo doar pentru a distrage focul inamicilor si pentru a suplimenta mecanica  defectuoasa. Aceasta foloseste ceea ce pare a fi o sabie, si este ideala in anumite momente, asta pentru ca Syd o poate arunca la propiu in inamici, facand astfel extrem de mult damage. Totusi si ea, ca si toti inteligentii artificiali din joc, este o tuta cu acte in regula. A ramas blocata in textura, murea pentru ca nu reusea sa sara un obstacol de marimea unei sticle rasturnate, statea doar in picioarele mele si lista poate continua. Nu odata am azvarlit-o catre un inamic imaginar pentru a nu ma impiedica de ea. Pe langa asta, sporovaie ceva aproape tot timpul. Nu trece o secunda fara sa se simta obligata sa comenteze ceva, la un moment dat fiind agasant de-a dreptul sa o tot auzi in fundal cum indruga ceva.

Evident, pentru ca Quantum Theory este o clona de Gears of War si nu incearca sa ascunda asta, are si multiplayer. Mi-am dat toata silinta sa incerc acest titlu online dar fara sorti de izbanda. Nici pe PS3 nici pe Xbox Live nu am intalnit pe cineva cu care sa ma joc. Abia dupa a zecea incercare am reusit sa gasesc inca un nebun, din Grecia, care si el ca si mine facea review jocului, astfel am incercat sa jucam. Spun incercat pentru ca era aproape imposibil sa misti personajul din cauza lagului. Dupa nici doua minute am abandonat segmentul de multiplayer, pe care l-am catalogat ca o cauza pierduta.

Daca a-ti vazut un trailer al jocului in cauza, este posibil sa va fi luat ochii. Are ceva aparte si prezinta niste elemente vizuale destul de pregnante. Dar, de la un aspect diferit, pana la probleme, in Quantum Theory este un pas mic. Sigur, jocul nu arata rau, ba chiar in unele locuri arhitectura de nivel este diferita, dar probleme de genul texturilor care se incarca greu, facand personajele sa para ca s-au balacit in acuarela, sau distanta de vizibilitate care iti permite sa vezi la doar cativa metri sunt ceva uzual. Animatiile sunt si ele rigide, majoritatea personajelor aratand mai mult ca niste papusi actionate de sfori, nu ca niste sculpturi virtuale, ceea ce scade si mai mult din valoarea jocului. Iar in momentul in care tragi, armele nu au simtul unei arme puternice care se descarca, ci doar pur si simplu iti lasa impresia unei pocnitori chinezesti care incearca sa faca zgomot. Singurul lucru intradevar interesant sunt nivelele ambigue care prezinta ceva diversitate. In rest, nimic notabil. Cat despre sunet… maica precista, apara-l pe cel ce a scris coloana sonora. Groaznica, absolut groaznica. Nu spun ca trebuia sa il tocmeasca pe Hans Zimmer, dar in cazul asta, era un plus major. Muzica in joc este groteasca. Pleaca cand ii vine pe chelie, intra peste momentele cinematice, ori este prea tare, ori prea incet, si pe langa asta, daca asculti mai mult de zece minute o melodie esti pasibil de otita sau anevrism cerebral. Suna ca ceva intre o pisica chinuita si un lighean care a fost scapat pe jos. Teribil …

Nici macar la dialog sau sunetele de fundal echipa de creatie nu si-au dat silinta. Exista probleme din cele mai variate aici. Uneori tragi si zgomotul armelor se aude cu o intarziere de cateva sutimi de secunda, sau, mai rau, nu se aud deloc, cu toate ca impresia auditiva lasata de acestea este de lingura scapata in cada. Tot ce inseamna arma in Quantum Theory suna a orice altceva decat a arma, iar actorii vocali, chiar daca par destul de duri in interpretarea vocilor, nu suna chiar asa. Nu stiu exact cine a stat la butoane in timpul inregistrarilor, dar a facut o treaba de toata jena. In momentul in care cineva are fluctuatii de voce in timp ce inregistreaza il atentionezi ca a luat-o pe aratura, nu il las sa continuie. Parerea mea.

Pentru un joc care vroia sa concureze cu Gears of War, Quantum Theory nu are nimic de oferit. Cam totul este o umbra palida a jocului amintit mai sus, ba mai mult, sunt probleme majore la toate capitolele. Chiar si asa, daca ai rabdare sa urmaresti povestea, aceasta poate oferi o distractie cat de cat decenta. Nu ii pot da un 4, cu toate ca merita, dar un 5.5 tot primeste din partea mea. Sfatul medicului, daca vreti ceva de la Tecmo, incercati Fist of the Northen Star, un joc care chiar e bine facut, chiar daca se adreseaza celor cu o cultura anime puternica.